Turism la izvoarele Dunării

(urmare din numărul trecut)

Nu încape nici o îndoială că, indiferent cum o priveşti, Austria trebuie să fi fost inspirată dintr-un colţ de Rai. Aici totul, de la drumuri, oraşe, recolte, peisaje, oameni, este de o perfecţiune absolută şi de o nobleţe care, fără îndoială, obligă. Am învăţat acest lucru la Salzburg, oraşul natal al genialului Wolfgang Amadeus von Mozart, de la un austriac de rand. Ajunsesem în faţa hotelului la care am ales să ne cazăm pe o vreme oarecum mohorâtă. În grabă să mergem la masă, am parcat Loganul aşa, mai româneşte, cu o roată peste linia de demarcaj a locului de parcare. Dădeam să încui portiera când un cetăţean mă salută şi îmi atrage atenţia, în cel mai respectuos chip cu putinţă, că felul în care am parcat ar putea pune în dificultate un alt şofer care ar urma să parcheze lângă maşina noastră. Mă roagă, la fel de politicos, să fac o manevră în plus şi să aşez autoturismul exact în interiorul spaţiului delimitat pentru un loc de parcare, după care mă salută şi-şi vede mai departe de drumul său. Simt că obrajii mi se înroşesc, dar simt că trebuie să-l ascult pe austriac şi, prin urmare, urc la volan şi reaşez maşina în parcare, aşa cum trebuie ! Perfecţiunea austriacă te obligă să fii, la rândul tău, perfect în tot ceea ce faci.
Traseul nostru ne duce la Innsbruck, oraşul de pe Inn, capitala uneia dintre cele mai spectaculoase regiuni turistice din câte ne-a fost dat să vedem vreodată: Tirol. Cu toate că este unul dintre cele mai mari oraşe ale Austriei, Innsbruck este un oraş uşor de vizitat pe jos, iar farmecul crestelor sale alpine poate fi lesne explorat cu telegondola. Cu toate că este prin excelelţă o staţiune a sporturilor de iarnă, Innsbruck este la fel de fermecător şi vara. N-am zăbovit foarte mult la Innsbruck, pentru că traseul nostru avea punct terminus pentru următoarea zi de vacanţă staţiunea germană Friedrichschaffen, de pe malul lacului Bodensee, situate pe graniţa cu Elveţia. Până să ajungem însă aici, străbatem probabil cel mai spectaculos drum pe care inginerii şi constructorii austrieci au putut să-l croiască în inima Alpilor, pe Alpen Schnellstrasse (S16), o şosea impecabilă, pe care verificăm din nou (a câta oară ?!) dacă putem pune cana de cafea pe bord fără să se verse. Reconfirmarea nici măcar nu ne mai surprinde. Ne surprinde însă salba de tuneluri care îţi crează impresia că nu te afli la volan, ci în faţa calculatorului, la vreun joc cu maşini. Drumul care leagă capitala regiunii Tirol de Vaduz, capitala micuţului stat oferit de împărăteasa Maria Tereza unuia dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai săi, baronul von Lichtenstein trece pe sub Alpi, prin peste 30 de kilometri de tunele, de la Landeck la Bludenz Cel mai lung dintre acestea, o minune a inginerilor austrieci, este tunelul Arlberg, lung de 15 kilometri. Tunelul Arlberg, dat în folosinţă în 1978 (după 4 ani de construcţie) este cel mai lung din Austria şi cel de-al doilea ca mărime din Europa, după tunelul Mt. Blanc, care leagă Franţa de Italia.
Vaduz, capitala statului Lichtenstein este o liniştită staţiune de munte, în care cultura austriacă, germană şi elveţiană se întrepătrund. Aici poţi vedea Castelul Vaduz, reşedinţa actuală a prinţului Reigning, dar şi o serie de alte clădiri care au excelşent conservată patina vremurilor medievale. Tot aici, amatorii de cumpărături pot găsit tot ce le pofteşte sufletul, ce-I drept nu la preţ de chilipir. De aici, poţi pleca în câteva din cele mai fascinante trasee turistice din Alpii austrieci sau Elveţia, St. Moritz sau St. Gallen (reşedinţa de cantonament a delegaţiei României la recentul Campionat European), şi tot de aici ajungi în mai puţin de o jumătate de oră în frumoasele staţiuni din Baden Baden, regiunea turistică alpină a Germaniei.
Lăsăm Elveţia pentru altă dată şi dăm GPS-ului “temă de casă” centrul staţiunii Friedrichschaffen, de pe malul drept al impresionantului lac Bodensee (cunoscut şi sub numele de Konstanz), situat în Germania, pe graniţa cu Austria şi Elveţia. Odată ajunşi aici, descoperim că Friedrichschaffen este un oraş care a fost reconstruit în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, după ce fusese distrus aproape în totalitate de bombardamentele aliaţilor. Oraşul a avut această soartă pentru că se află în imediata vecinătate a celebrului Berghoff, un castel construit în inima Alpilor, unde-şi avea “cuibul de vultur” (reşedinţa personală) Adolf Hitler. Cu toate că spaţiul este vizitabil, germanilor din zonă nu le face plăcere să recomande turiştilor această destinaţie. Nemţii preferă să recomande, când vine vorba despre atracţiile de la Friedrichschaffen, muzeul “Zeppelin”. De altfel, întreaga staţiune de la Friedrichschaffen este dominată de importanţa zepelinului. Aici se află “Airschip Construction Corporation Inc.”, firma care produce şi astăzi celebrele dirijabile cunoscute după numele inventatorului lor, F. Zeppelin.
Ferdinand Graff von Zeppelin s-a născut în oraşul Konstanz de pe maulul lacului cu acelaşi nume, la numai câţiva zeci de kilometri de Friedrichschaffen, în 1838. Militar de carieră, dar şi inginer strălucit, von Zeppelin va realiza aici, în staţiunea de la marginea lacului Bodensee, planurile primei maşini zburătoare dirijabile, în 1895. Câţiva ani mai târziu, în 1899, împăreună cu inginerul Theodor Kober, îşi vede proiectul realizat, iar la 2 iulie 1900, primul “zeppelin” avea să se ridice de la sol. Era începutul unei noi ere: era aviaţiei. La Friedrichschaffen, zepelinul se ridică şi astăzi de la sol pentru a survola lacul Bodensee şi câteva din crestele alpine din regiune. Nu am avut şansa de a zbura şi noi cu zepelinul, deoarece în perioada vizitei noastre, acesta se afla în revizia anuală de după încheierea Festivalului zepelinului, care are loc aici în fiecare an, la 2 iulie.
A doua zi, plecăm la drum, dis de dimineaţa, cu o destinaţie plină de semnificaţii: Donauesingen - izvoarele Dunării.
Donauesingen este un orăşel mic, dar cochet, situat pe drumul naţional care leagă oraşul Friedrichschaffen şi celelalte staţiuni germane de la marginea lacului Bodensee de un alt oraş celebru al Germaniei, Freiburg.
Până să ajungem însă la locul unde Dunărea este doar un pârâiaş de munte, trecem prin spectaculoasele culturi de vie şi livezi de pomi fructiferi din regiunea Baden Baden şi prin nu mai puţin celebrul peisaj al Munţilor Pădurea Neagră. De undeva de aici, de sub vârful Kandel (1421 metri) izvorăsc două pâraie, Breg şi Brigah, care se unesc la Donauesingen formând Dunărea, cel mai mare şi cel mai important, dar în egală măsură cel mai fascinant fluviu al Europei. Aici, la Donauesingen, autorităţile exploatează într-un mod magistral oportunitatea turistică oferită de Dunăre. Pentru a marca locul de naştere al Dunării, aici a fost construită o fântână, în imediata vecinătate a bisericii San Johan, la rândul ei o frumoasă construcţie în stil baroc. Fântâna se numeşte, firesc, “izvoarele Dunării” şi este, în mod cert, cel mai vizitat loc din micuţul oraş de la marginea Germaniei.
Donauesingen pare a fi nu doar izvorul Dunării ci şi izvorul artei culinare. Aici, la orice restaurant, se mănâncă mai bine chiar decât “la mama acasă”, ca de altfel în întreaga Germanie, unde produsele oferite turiştilor sunt naturale 100%, iar despre aditivi şi surogate nu se mai vorbeşte nici măcar la supermarket.
Cu toate că, asemeni fiecărui turist care vine la Donauesingen, bem apă din “izvoarele Dunării”, în mod ciudat nu simţim că trebuie să rămânem aici. În mod cert, treaba asta cu “cine bea apă din...” nu e valabilă decât pentru apa Jiului. Ne potolim setea cu apă de Dunăre, consemnăm în “jurnalul de bord” evenimentul şi pornim mai departe spre următoarea ţară din harta vacanţei noastre prin Europa: Franţa. Primul contact cu arhitectura franceză îl avem însă îniante de a părăsi Germania, la Freiburg, unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa. Aici vezi la tot pasul clădiri vechi, dar extreme de cochete, impresionante statui de bronz şi câteva catedrale, adevărate perle ale arhitecturii medievale. Pe undeva, între acest oraş german şi orăşelele cu influenţe arhitectornice germanice din România (Sighişoara, Mediaş, Braşov, Sibiu) există foarte multe asemănări. De altfel, aici, la Freiburg, se află şi o comunitate de români formată în special din descendenţi ai familiilor de saşi care au emigrat, înainte de 1989 din Banat şi din regiunea Sibiului. În Freiburg trăiesc şi profesează câteva sute de români; medici, scriitori, artişti plastici sau studenţi. Nu este de mirare că la Freiburg este deschis şi un Institut Român, în cadrul căreuia funcţionează o bibliotecă, o secţie de artă plastică şi una de numismatică. Viaţa culturală a românilor din Freiburg este extreme de bogată şi cu toate că majoritatea românilor de aici sunt oameni realizaţi, dorul de casă este pentru fiecare dintre aceştia, imposibil de ascuns. O ilustrează cât se poate de clar şi următoarele versuri, postate pe situl românilor din Freiburg de un conaţional: “În aceeaşi limbă, toată lumea plânge/ În aceeaşi limbă rânde un pământ./ Dar doar în limba ta, durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria, să o preschimbi în cant.”
Ne despărţim de Freiburg şi de Germania, păşind în Alsacia franceză, după ce trecem Rhinul la Muhlhouse, al doilea oraş ca mărime al Alsaciei (după Strasbourg, una din “capitalele” politice ale Uniunii Europene). Aici aflăm că Mulhouse, oraşul morilor (de altfel, stema oraşului este o roata unei mori de vânt) este înfrăţit cu Timişoara. Ne continuăm drumul prin Alsacia, splendida regiune transalpină a Franţei, lăsând în urmă, rând pe rând, oraşe cu rezonanţa precum Belfort, Montbeliard sau Besancon. Chiar şi din maşină, se poate vedea cu ochiul liber că peste tot în Alsacia, confluenţa culturală a latinilor şi germanicilor a lăsat puternice amprente în arhitectură, în limba vorbită (o franceză cu un intereant accent german) şi chiar în gastronomie, Alsacia fiind una din puţinele regiuni din Franţa unde se mănâncă consistent, ca în Austria, Germania sau chiar Ungaria şi România. În rest, în Franţa gurmanzii au toate şansele să moară de foame. Şi asta încă pe bani mulţi. Verificăm această ipoteză la următorul nostru loc de popas, în micuţul oraş medieval Ambutrix, din regiunea Rhone-Alps. Aici, avem parte după o noapte de odihnă într-un mic conac medieval construit din piatră, de un mic dejun format din exact 5 feliuţe de pâine prăjită, cinci cutiuţe de gem şi câte o canmă de cafea. Totul la 35 de euro ! Abia aici şi acum înţeleg de ce mâncarea de dimineaţă poartă numele de… mic dejun.
De la Ambutrix, orăşelul de piatră, unul din cele câteva zeci de astfel de localităţi din regiunea Rhone-Alps care a adduce cu peisajele din desenele animate cu vitejii gali Asterix şi Obelix, mergem mai departe, suind şi coborând pe crestele Alpilor francezi, prin locuri de un mirific indescriptibil, trecât prin aşa numita regiune a castelelor: La Vavrette, Bugey, Montferrat, L`Arsenal. Ajungem apoi la Lyon, capitala provinciei, al doilea oraş ca mărime din Franţa, după Paris. Aflăm, dintr-un ghid turistic, că această regiune din vestul Franţei a fost, cândva, în timpuri pre-istorice, de daci. De aici, drumul nostru merge la Grenoble, un oraş înfăşurat în centura Alpilor. Aici se află celebrul Mont Blanc, muntele despre care se spune că este tot timpul anului acoperit de zăpadă. Fără să urcăm, ne convingem de acest lucru, de pe marginea drumului: în zare se văd creste albe, în timp ce în oraş termometrul arată 36 de grade. Trecem de Sisteron, oraşul de unde începe o nouă aventură fascinantă: “Route Napoleon-la vreaie route sur la Cote d`Azzur” (şoseaua Napoleon - adevăratul drum spre Coasta de Azur. Dar asta este deja o altă poveste, pe care o vom depăna în ultimul episod al jurnalului nostru de vacanţă. Săptă-mâna viitoare...

Reportaj de Tiberiu VINŢAN